Prima pagină / Oameni / Stil de viaţă  /  Amintiri din copilărie despre bunelul. Text de Rusanda Cojocaru

Amintiri din copilărie despre bunelul. Text de Rusanda Cojocaru imprimare

24.12.2015  

Rusanda Cojocaru a scris un text cu amintiri din copilărie: despre bunel, sacul cu nuci pe care-l căra el în spate, despre dragostea lui pentru muncă și grădină.

Votează: 5.0/5 (3 Voturi )

„Ultima dată mi-am văzut bunicul în septembrie. Era încă frumos afară, noi îl așteptăm să vină „de la deal”, cum se spune la noi. De fapt, nimeni nu știa de ce a plecat și unde, sau când vine înapoi. Tocmai împlinise 90 ani și de când îl știam eu, pleca cu noaptea în cap pe câmp.

În sfârșit, îl vedeam apropiindu-se de casa, legănat, îndoit din spate. Ne-am gândit că a băut... nu știam exact ce se întâmplă. Și când colo, Tuța (de la Tătuța, așa îi spunem toți în familie) intră pe poartă și trântește în mijlocul ogrăzii un sac de nuci. Mai exact, un sac de nuci de 20 kg.

- Tuța, de ce ai cărat greu, doar știi că n-ai voie? Ce a răspuns el, nu o sa uit niciodată.

- Ei, da și, să ne culeagă alții nucile?

În copilărie, bunicul era tot timpul pus pe muncă, în grădină, la moșie sau oriunde prindea un petic de pământ. Nu avea degete la mâini (traumă din război), dar chiar și așa, a fost cel mai muncitor om pe care l-am cunoscut vreodată. De parcă pământul îl chema, îi șoptea dimineața că îl așteaptă și să vină cât mai repede să-l îngrijească. De parcă se termina lumea dacă nu mergea pe câmp, imediat. Așa că înhăma calul, sărea în căruță și pleca singur-singurel toata ziua, până la apus, când bunica îl aștepta la masă împreună cu toți nepoții și cu bucatele aburind. Odată am rămas singură cu el pe câmp o zi întreagă, l-am privit cum dădea cu coasa, cât de dedicat era, și cât de tăcut. Eu am mâncat căpșuni și am dormit în iarbă, nu prea știam cum să-l ajut, aveam impresia că mai mult îl încurc, doar fiind acolo, în liniștea lui. Pe drum spre casă, mi-a zis:

- Sănduțî, ian ie hățurile și mână tu calul. Eu nu prea voiam, eram prea mică, calul prea mare și bunicul prea serios. Dar m-a învățat, cu răbdare să zic „hăis” și „cea” și să am încredere că pot. A făcut asta fără prea multe cuvinte, dar pentru mine era suficient. Aveam 10 ani, mânam singură calul pe valea dintre câmp și sat și mă simțeam importantă. Spre sfârșitul vieții, după 70 de ani de muncă, după un război în care a plecat carne de tun și s-a întors erou, după 6 copii, 12 nepoți și mulți strănepoți, Tuța nu prea ne mai distingea, dar chiar dacă nu-mi zicea pe nume, se uita la mine întotdeauna zâmbind și mă întreba:

- Cum îi în România?

Astăzi a plecat. Dar întotdeauna o să rămână în mintea mea așa, cu mâna lui fără degete, dar mare cât o viață de om, și cu sacul de nuci pe care îl ducea în spate. Chiar și când nu era vizibil pentru ceilalți. Era acolo. Sacul de nuci eram noi”, povestește Rusanda COJOCARU, într-un text cu amintiri din copilărie, pe profilul său de Facebook.

EEF         

Portalul Stiripozitive.eu a fost creat de „URMA ta” la 1 martie 2012 cu sprijinul Fundaţiei Est-Europene.

Conținutul portalului www.stiripozitive.eu este creat de „URMA ta” cu suportul oferit de Fundaţia Est-Europeană și finanțat de Suedia. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Suediei.

• • • 

Preluarea textelor care aparțin www.stiripozitive.eu poate fi făcută doar cu acordul scris și cu indicarea sursei și linkul activ la subiectul preluat din www.stiripozitive.eu.