Prima pagină / Oameni / Cultură  /  Ala Menșicov : „Nu mă consider frumoasă, dar nu mă mai simt urâtă…”

Ala Menșicov : „Nu mă consider frumoasă, dar nu mă mai simt urâtă…” imprimare

Interviu realizat la Paris de Tatiana Țîbuleac

08.03.2016  

„În primul rând, o iubesc pentru că joacă onest: în teatru, dar mai ales în viață”, mărturiseşte Tatiana Ţîbuleac în debutul interviului său realizat la Paris cu actriţa Ala Menşicov.

Votează: 5.0/5 (3 Voturi )

„O iubesc. Pentru neprefacere. Pentru că își poartă coroanele doar pe scenă. Pentru că vorbește la fel de firesc și despre dragoste, și despre trădări. Pentru că ascultă. Pentru că simte. Pentru că își ascunde valoarea, nu și ridurile. Pentru că plânge, dar nu se plânge. Pentru că este un munte de talent, într-o mână de om. Și pur și simplu: pentru că este minunată", spune Tatiana Ţîbuleac despre actriţa Ala Menşicov.

- Când v-am văzut pentru prima dată, în „Regele Moare”, erați regină. Și așa ați rămas pentru mine. Ați jucat atâtea roluri, atâtea mici vieți pe care le-ați retrăit... V-a prins bine vreunul în viața reală?

 - Oamenii se conduc în mare parte de stereotipuri. Ei cred ca actorii joacă mereu nu doar pe scenă, ci și în viață. Pe când lucrurile stau totalmente diferit. În lumea actorilor este o mare sinceritate. Mai degrabă observ în ultimul timp că rolurile s-au inversat. Tot mai mulți oameni din afara scenei joacă și au roluri neclare - sunt ascunși, lunecoși, încât nu-ți dai seama cine sunt, de fapt. Uitați-vă la circul politic. Este grotesc, un joc drăcesc, care nu are nimic cu teatrul sau actorii.

- Credeți că astăzi este mai ușor sau mai greu să fii femeie decât acum 20 de ani? Femeile pot mai mult, dar și „datorează" mai mult. E o presiune constantă: să fie independente, să se re-inventeze, să rămână sau să devină frumoase...  

- Un lucru este cert: femeia e femeie, bărbatul este bărbat. Pe lângă toate, femeia trebuie să nască, să perpetueze specia. Asta însă nu înseamnă că trebuie să ne limităm la „destin". Depinde de tine cum îl schimbi. Eu una am înțeles că azi femeia trebuie să poată totul, să vrea totul, să profite de orice ocazie, de orice noutate.

Admir mult femeile care fac carieră, care luptă pentru o poziție socială. Sunt câteva femei, unele în politică, de care sunt absolut încântată - de felul în care gândesc, muncesc, răzbat în viață. Eu am o slăbiciune pentru  progres: din cercul nostru de prieteni sunt prima care am condus o mașină,  mi-am cumpărat mașină de spălat automată și multe alte chestii de acest gen. Eu cred că femeile sunt construite altfel în această lume, percep lumea prin altă fibră. Pot face unele lucruri mai bine, mai rafinat, mai echilibrat.

- Sunteți feministă?

- Admir femeile. De la vedete de cinema, profesoare, fotografe, până la femei care fac lucruri simple - menajera mea, de exemplu. Care crește singură patru copii, dar care este mereu binedispusă, care reușește să facă totul în viață atât de firesc.

Ala Mensicov

- ...adică fără a se plânge? Dumneavoastră așa sunteți?

- Au fost perioade diferite, pentru că și în viață am avut perioade diferite. Am înțeles însă la un moment dat că nu are rost să pierzi timpul pe lucruri mărunte, să te consumi din cauza bârfelor, să încerci să corespunzi, să dezminți. Am închis toate aceste canale și m-am concentrat pe viața mea. O carte, o călătorie, o plimbare, o cină în familie... Ajută.

Ala Menşicov şi Petru Vutcărău împreună cu fiica Ştefania.

- Aveți o fiică - Ștefania - adolescentă acum. O educați într-un anumit fel?  

 - Îi vreau binele, ca orice mamă. Nu cred că există pastiluțe în educația unui copil: i le-ai dat pe seară și știi că totul va fi bine. Sunt total dezarmată în fața viitorului, sunt încântată când îi reușește ceva. Aș vrea să aibă de toate, să-i meargă, să facă tot ce-și dorește, tot ce o face fericită. Uneori mă prind la ideea că îi dau sfaturi, că îi spun "fă așa, trebuie așa", apoi mă opresc, înțelegând că asta nu sunt eu. Asta este ea - un alt om, o altă viață, o altă cale.

- Generații întregi de femei au crescut cu ideea că cele mai importante calități sunt răbdarea, înțelepciunea și, desigur, nelipsita frumusețe. Pentru femeile moderne toate aceste "calități" sunt mai degrabă ofense. Cât de importantă este pentru o actriță frumusețea?   

- În copilărie și în adolescență m-am simțit mereu urâtă. Toată tinerețea am luptat, mult am luptat, să mă conving că nu sunt schiloadă. Când eram la facultate, profesoara de dans îmi spunea "Ala, nu-ți ascunde mâinile, ai niște mâini atât de frumoase, atât de plastice, ca niște aripi". Iar eu mă uitam la ele și nu le vedeam. La un moment dat însă m-am acceptat așa cum sunt. M-am împăcat. Nu mă consider frumoasă, dar nu mă mai simt urâtă...

- Știu că nu sunteți adepta intervențiilor chirurgicale, nu vă ascundeți vârsta, vă asumați ridurile - încă un motiv de admirație din partea femeilor...

- Eu cred mai mult în mișcare, în alimentație corectă, în atitudine pozitivă. Femeile noastre sunt frumoase până la 35 de ani sau până când se mărită. După asta, multe consideră ca și-au jucat rolul. Le vezi uneori încă tinere, dar delăsate, resemnate. Important e să nu pui capacul la 40. De fapt, sa nu-l pui nici la 100 de ani!  Eu nu mă las: fac, reiau, mă mișc...

- „Dezvoltare  personală”, „autocunoaștere” -  credeți în toate acestea?

- Noi, actorii, utilizăm des aceste cuvinte în meseria noastră. Cunoașterea de sine este importantă pentru un actor. Fără a te cunoaște pe tine însăți, nu poți juca un rol. În genere nu poți face actorie dacă nu știi cum stai: fizic, emoțional, psihologic. Acestea sunt instrumentele noastre - actorii lucrează cu carne și oase.  Actoria, teatrul - sunt o magie, ceva extraordinar, inexplicabil de multe ori.   

- Ați jucat vreodată un rol de bărbat? V-a plăcut?

- Da, în spectacolul "Iosif și amanta sa", am jucat un bărbat. Aceasta a fost ideea regizorului Petru Vutcărău - ca bărbații să joace femei și invers. A fost o experiență interesantă pentru mine, pentru noi.

Ala Menşicov şi Petru Vutcărău

- Mă bucur că a intrat Petru Vutcărău în dialogul nostru. Nu am cum să nu vă întreb despre dragoste într-un interviu despre femei. Aveți un cuplu care durează, contrar practicii teatrale, în ciuda gurilor rele și în pofida celor două temperamente holerice pe care le aveți. Azi v-am văzut chiar șușotind pe un culoar... Cum toate acestea?

- Și noi ne întrebăm de multe ori: este bine, este rău că suntem încă împreună? Cum am rezistat, să fie oare din cauza teatrului? Căci un teatru - iar noi cu Petru am construit un teatru împreună - se ține exact ca o familie. Ai nevoie de oameni care să adere la o idee, să se accepte, să se unească, să acționeze împreună. Am avut momente diferite, uneori ni se părea că s-a sfârșit, alteori că mai este ceva. Cu vârsta însă înveți să vezi esențialul, să nu te consumi cu fleacuri, cu lucruri care oricum nu schimbă nimic. În plus, eu cred și în predestinație. Eu știam exact ce om caut, omul care mi-ar corespunde în Univers, iar când l-am întâlnit - a fost doar o chestiune de timp, când vom fi împreună.

- Mă bucur că nu ați făcut-o, dar de ce totuși nu ați plecat din Moldova? Mă și tem să vă întreb: din patriotism?

- Da, acest cuvânt este cam compromis acum. Lumea se jenează azi să mai vorbească despre patriotism. Nu am plecat pentru că ne-a ținut teatrul. Nu părinții sau pământul, casa și alte chestiuni de acest fel. Și eu, și Petru, am fost niște copii mai speciali. Deși ne iubeam enorm părinții, noi nu am stat la patul lor, să ne temem că nu va avea cine să le dea apă. Noi am avut grijă de ei în felul nostru. Teatrul însă nu l-am putut lăsa. Am mizat mult, foarte mult pe el.

- Regretați?

 - O perioadă nu am avut regrete. Acum, poate, da. Am ajuns într-un punct mort, nimic nu mai are valoare, nimic nu mai contează, stăm ca pe un morman imens de cenușă. Nu mai regăsim nimic din ce am iubit, am cultivat, am crescut: principii, adevăr... nimic. Și cel mai mult doare când te gândești că ești și tu părtaș la toate acestea, că și tu ai construit pe minciună, că ai luat parte la o minciună crasă.  

- Ce se întâmplă în teatrul din Moldova?

- E o mare criză, e o perioadă lungă de incertitudini, dar... Uite, de vreun an se pare că se întâmplă ceva. Aproape la toate spectacolele umplem sala. Lumea revine, timid, la teatru. Și nu doar spectatorii, dar și actorii. La ultimul spectacol am simțit asta, această dorință a tinerilor actori de a se pătrunde de teatrul adevărat, de jocul care contează...

Ala Mensicov

- Pe vremuri, cu trupa de la Eugene Ionesco, ați făcut o revoluție în teatru, în cultură. Mai aveți forțe pentru încă o revoluție sau măcar pentru o răscoală?

 - Creștem studenții, muncim. Dar în teatru e ca și în viață: oamenii se întâlnesc sau nu, se iubesc sau nu. Creează sau nu. Asta nu se întâmplă în fiecare zi. Asta nu se întâmplă jos, ci sus.  Și nu depinde doar de noi. Dumnezeu îți pune pune mâna pe cap o dată, nu știu dacă ți-o pune de două ori.

- Sunteți acum și profesoară. Aveți un curs de teatru pentru amatori. Sunteți o profesoară sinceră? Le spuneți în față studenților dacă au sau nu talent?

- Cred că sunt. Încerc, cel puțin. Însă scopul acestui curs nu este să crească actori profesioniști. Deși am găsit câteva persoane bune. Oamenii vin pentru a se regăsi, pentru a încerca ceva nou, pentru a-și descoperi limitele. Rolul meu este să îi ajut, nu să îi încurc și mai tare. Și, odată cu ei, descopăr și eu câte ceva despre mine - lucruri la care nu m-am așteptat. Și asta îmi pare nemaipomenit.

Ala Mensicov

- Au apărut pe internet mulți tineri care fac parodii sociale sau politice. În opinia mea unele dintre ele sunt chiar geniale. Emilian Crețu, Ionela Hadârcă, Ruxandra Ghimp, sunt doar câteva nume... Ce credeți despre o astfel de formă de artă?

- Da, le privesc și eu când am ocazia. Unele sunt mai bune, altele mai puțin bune, dar nu asta contează. Contează că lumea caută forme de exprimare. De strigăte în stradă s-a obosit. Arta este mai fină. De multe ori a lovit mai puternic ca o armă.

- Știu că aici, la Paris, ați fost la mormântul lui Eugene Ionesco. Rămâne în continuare un guru?

- Cât vom fi noi în teatru, vom ține la această idee "ionesciană". Ideea unui teatru care nu aparține unei scene, unei țări, ci lumii întregi. Suntem ca și el exilați, neînțeleși. Sunt multe afinități între noi și Ionesco. Franța pentru noi a însemnat mult - primele turnee, primele spectacole, oameni cu care am născut, am pus fundamentul. Acestea sunt izvoarele...

- N-aș vrea să închei acest interviu, totuși am nevoie de o frază de încheiere. Sfaturi nu vă cer, poate doar rezumatul unor lecții învățate până acum?

- Când suntem copii și visăm, atunci suntem adevărați. Nu am întâlnit copii care să viseze la lucruri mercantile. Întrebați-i ce vor să devină când vor crește mari? Rege, aviator, pompier, va răspunde majoritatea. Politician nu vrea să fie nimeni. Să rămânem fideli lucrurilor importante, pentru că viața ne pune multe capcane. Și să nu trădăm ceea în ce credem cu adevărat.

Interviu de Tatiana ŢÎBULEAC

Foto: Pagina de Facebook Eugene Ionesco

Din albumul Ala Mensicov Ala Mensicov Ala Mensicov Ala Mensicov Ala Mensicov Ala Mensicov
 

EEF         

Portalul Stiripozitive.eu a fost creat de „URMA ta” la 1 martie 2012 cu sprijinul Fundaţiei Est-Europene.

Conținutul portalului www.stiripozitive.eu este creat de „URMA ta” cu suportul oferit de Fundaţia Est-Europeană și finanțat de Suedia. Opiniile exprimate aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Suediei.

• • • 

Preluarea textelor care aparțin www.stiripozitive.eu poate fi făcută doar cu acordul scris și cu indicarea sursei și linkul activ la subiectul preluat din www.stiripozitive.eu.