Fabulă modernă despre bostani de Tatiana Ţîbuleac, Paris

Mie întotdeauna mi-au plăcut piețele. Pentru că sunt vii. Pentru că sunt clare. Pentru că sunt fireşti.

Pieţele sunt ca nişte fete virgine, nestricate încă de etichete sau vitrine exhibiţioniste. Sunt desculţe şi râd zgomotos. Fără false pudori. Chiar şi orbii găsesc în piaţă tot ce le trebuie. După miros.

Cărnurile sunt aici pentru a fi mâncate, nu protejate. Legumele stau la locul lor. Fructele, ca nişte copii fără griji, se zbenguie în culori şi forme. Aşa cum a fost dintotdeauna. Aşa cum scrie cartea pământului.

Eu merg des la piaţă. Ador faptul că mâncărurile sunt încă necompuse de alţii, dar mă aşteaptă pe mine să le nascocesc. Asta mă face să mă simt, pentru cateva ore de gătit, unică în universul cratiţelor. 

Astăzi am ajuns la piaţă prea târziu. Deja se terminase totul. Vânzătorii încărcau în maşini toate ne-vânzările de peste zi. Tot ce a rămas pe tejghea şi avea o valoare îndoielnică, era aruncat la gunoi. Lăsat lângă tomberoane. Promis boschetarilor. 

Legume, salate şi resturi de pâini. Plante ofilite, flori evitate, lichide nebăute. Cozi şi solzi de peşte, zgârciuri de păsări, tendoane de animale. Fructe, multe fructe, care nu ar fi putut face cale întoarsă acasă. 

Tot acest carnagiu m-a făcut să mă opresc din loc. M-am gândit la oameni şi la viaţa noastră. Atât de asemănătoare cu viaţa acestor alimente trecătoare.

La fel şi noi avem doar un pic de timp pentru a trăi. O dimineaţă de glorie în care suntem mângâiaţi de soare şi de privirile tuturor. În care suntem râvniţi şi cumpărati. Apoi o amiază în care dăm ce e mai bun din noi – aromă, suc, perspective. Ca, destul de repede, să intrăm în seară. Iar seara ajungem sau nu la gunoi, în funcţie de trebuinţă şi rezistenţă. 

Când aproape să ies din piaţă, un fermier mi-a atras atenţia. El era singurul care nu se grăbea, care nu părea să fie speriat de pierderi. Singurul care nu arunca nimic. El vindea bostani. Şi-a încărcat pe îndelete motoreta cu marfa rămasă şi, trăgându-şi şapca pe ochi, s-a pregătit de drum. Văzând că ma uit la bostanii lui prea insistent şi cu un fel de admiraţie, mi-a zis:

- Ăştia ţin tot anul. Nu se tem de nimic!

Ce bine e să te naşti bostan, m-am gândit. Şi să stai toată viaţa fără grijă!