print
Fabula modernă despre frică de Tatiana Ţîbuleac, Paris
10.03.2014
3745

Zi frumoasă, cu soare, fără depresie. Zi în care îţi vine să te machiezi, să te descalţi în parc, să bei vin alb la amiază, să te gândeşti la bine despre tine şi să zici: da, nu-i rău! Într-o astfel de zi, eu şi Cătălina am decis să mâncăm o clatită pe Montmartre, pentru că merităm. Pentru că nu ne văzusem de o mie de ani. Şi, desigur, pentru că ne era foame. 

Cătălina stă la Londra. De aceea pentru acest proiect al nostru supranumit „blincikul”, ea a luat trenul şi a venit, tare vesel, la Paris. Am ales restaurant, mâncare şi am început vorba. Ce faci, ce faci, minunat, copiii cersc, salariul merge, dragoste parcă este. Din astea...

- Eşti cam slabă, îi zic. Cu invidie desigur. Una normală, a unei femei care a născut doi copii şi care mănâncă dulce seara. 

- Am fost cam bolnavă, îmi spune ea zâmbind. Am avut cancer. Bunişoară clătita asta. Dar nu mai am, acum e bine. 

Eu nu pot aşa. Eu nu pot pune clătita şi cancerul în aceeaşi propoziţie. Una e viaţă, fericire. Alta e frică şi lacrimi. Cătălina însă poate. Ea poate multe.

Cătălina e omul-zâmbet. Pe ea o vor toţi, oriunde. Dacă vine Cătălina, petrecerea va fi faină. Dacă râde Catalina, va fi vesel pentru toţi. Dacă mânancă şi Cătălina, toţi sunt hrăniţi. Dacă este Cătălina, totul va fi. 

O ascult cum îmi povesteşte despre această boală şi îmi imaginez cum arată faţa mea dintr-o parte. Doar ideea de cancer mă isterizează. Îmi vine să încrucişez degetele pe sub masă, aşa cum făceam când eram mică şi auzeam ceva înfiorător, doar ca să nu mă molipsesc şi eu. 

Ea îmi povestea şi eu stam acolo ca o înapoiată, ca o obtuză, ca o ultimă proastă de pe planetă şi muream de frică. Simţeam cum frica s-a infiltrat în clătită mea, în apa din pahar, în vocea mea, în ziua ceea optimistă, care continua să fie optimistă, doar că a fost umbrită, un pic. De frica mea.

Nu i-am putut spune nimic Cătălinei, în acea zi pe Montmartre. Nimic care să merite ascultat.

Să-i spui omului în astfel de momente că îl admiri e ca şi cum ai exclama: „Ce soare e acest soare, ce aer e acest aer, ce primăvară este această primăvara!” 

Vroiam să o strâng pe Cătălina la piept, să o sărut în mijlocul capului şi să o zburlesc la ceafă, aşa cum le fac copiilor mei, să o mângâi pe locul unde a avut buba şi să-i spun: „Gata a trecut”. 

Vroiam să o pot face mică-mică, ca o fițuică, şi să o pun în buzunarul de la inimă, de unde să o pot scoate în orice moment. Când îmi va fi din nou frică, când nu voi şti ce să spun în viaţă, când va intra soarele în nori. 

Din acea zi, mă tem mai puţin. Pentru că este Cătălina.

Tel +373 22 234 692
Fax
Copyright © 2020 Stiripozitive.eu | URMA ta. Toate drepturile rezervate.