print
Fabulă modernă despre rădăcini de Tatiana Ţîbuleac, Paris
05.10.2014
14167

E aici, în locul pe care îl numesc eu casă de câțiva ani, un copac. E înalt și încă viu, deși, dacă ar fi om, aș spune că îmbătrânește. Primăverile încă îi scot la iveală frunze și lăstari verzi. Coaja lui groasă îi ține de cald iarna. Rădăcinile însă îl dau de gol. L-au trădat, ieșind din pământ cu totul, ca niște cozi de șerpi enormi, și au rămas așa la vedere. 

Acest mic incident rădăcinos a determinat edilii orașului să-l înconjoare rapid cu un gard de lemn. Astfel încât, dacă totuși va fi să cadă ca un trup ziua în amiaza mare, să nu ucidă lume. Să nu sperie copiii și să nu tragă după el vreun funcționar cu merite. Copaci mai sunt, dar oameni la locul lor găsești mai rar.

Și de atunci copacul stă așa. Cu rădăcinile nu în pământ, cum a fost lăsat în lumea copăcească. Ci de-asupra lui – ca un om pe masa de operație cu toate măruntaiele la vedere.

Mie copacul îmi amintește de casă. De cealaltă casă. De Moldova – a cărei ușă am încuiat-o cu  ani în urmă, iar cheia de la ea încă o mai port în sân. Sunt zile în care mă duc lângă el, mă întind pe iarbă și copacul slobozește asupra mea mirosuri și culori dragi. Iar rădăcinile, acele rădăcini enorme, reînvie pe rând toate lucrurile și stările din care am fost compusă.  

Și lume ca mine mai este. Nu sunt eu singura care vine la rădăcini să se spovedească. Uite și algeriana. Uite și bengaleza. Și marocanul cel bătrân. Și poloneza. Și la toți copacul le împarte tărie. Le ascultă nodurile din gât.

Pentru că rădăcinile, oricât de adânci ar fi, ies într-o zi la suprafață. 

Răbufnesc. Ne amintesc.

Că nu suntem decât niște garduri umblătoare prin lume.

Tel +373 22 234 692
Fax
Copyright © 2019 Stiripozitive.eu | URMA ta. Toate drepturile rezervate.