Pe 31 ianuarie 2024 la Muzeul Național al Literaturii Române va avea loc lansarea cărții VASILE VASILACHE „POST-RESTANT. SCRISORI INEDITE”, volumele I și II (editura POLISALM, 2023). Ediția a fost îngrijită de Victor și Valeriu Vasilache, fiii scriitorului.
Evenimentul la care vor participa scriitori, editori și oameni de cultură va avea loc la ora 15.00, în Sala Galbenă, strada Alexei Mateevici, nr. 79, Muzeul Național al Literaturii Române.
Cele două volume conțin corespondența lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako, viitoarea sa traducătoare și cea de-a doua soție. Reunită sub titlul Post-restant, corespondența însumează peste două sute cincizeci de scrisori, telegrame, cărți poștale, scrise aproape în totalitate în limba rusă în intervalul 17 octombrie 1974 – 2 februarie 1985. Ediția mai include un șir de scrisori adresate mamei, tatălui și fiului Mariannei, și răspunsurile lor.
„Scrisorile reflectă o poveste de iubire târzie, mistuitoare, și totodată ne îngăduie să observăm dezvoltarea continuă a personalității scriitorului, nevoia sa profundă de afecțiune și dragoste, de comuniune spirituală, de dezbateri intelectuale.” (Notă asupra ediției)
Vasile Vasilache (n. 4 iulie 1926, satul Unțești, județul Iași, România, astăzi în raionul Ungheni, Republica Moldova – d. 8 iulie 2008, Chișinău, Republica Moldova) a fost un eseist, jurnalist, nuvelist, pedagog, romancier, scenarist și scriitor român basarabean.
După școala primară din satul natal, studiază la ”Liceul de Aplicație”, zis și Seminarul Pedagogic Universitar de pe lângă Universitatea ”Alexandru Ion Cuza” din Iași.
Din 1944, lucrează ca învățător în satul natal, continuându-și studiile la Institutul Pedagogic din Chișinău, pe care îl absolvă, la secția fără frecvență, în 1958. Din același ani este redactor la săptămânalul ”Cultura Moldovei”.
În 1962-1964 urmează Cursurile Superioare de Scenaristică din Moscova.
Debutează cu volumul Trișca în 1961, urmat de culegerea de proză scurtă Două mere țigance, în 1964.
Consacrarea i-o aduce Povestea cu cocoșul roșu, ”roman parabolic în care apare întreg tabloul complex și contradictoriu al colectivizării gospodăriei țărănești” (acad. Mihai Cimpoi), foarte bine primit de critică și public, dar pus la index de reprezentanții ideologiei oficiale.
Urmează o lungă perioadă de ”tăcere impusă”, pe durata căreia își câștigă existența ca traducător (din Vasili Șukșin, Jaroslav Hašek ș.a.).
În 1983, revine în forță cu culegerea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, urmată de Mama-mare – profesoară de istorie (1988), Navetista și pădurea (1989).
În ultimi ani de viață este privit ca un adevărat guru, iar reeditarea în 2002, la București, a romanului Povestea cu cocoșul roșu, îi aduce premiul Fundației Culturale Române.
