„Olga a fost militar”, mărturiseşte în noua sa fabulă Tatiana Ţîbuleac. Şi continuă, puţin mai departe: „Olga m-a zdrobit”. Ca să dezvăluie: „O admir”.
Manechinul din vitrina de vis-à-vis mă privea tâmp, ca o bucată de plastic ce era. Privirea lui goală contrasta cu rochia splendidă pe care o afişa. Cârpa – un in subțire brodat cu lână groasă – promitea să facă ravagii la iarnă. Parisul își rămânea fidel. Orașul roz, care umple lumea cu vise colorate, poartă mai mult negru și gri. Manechinul mort și rochia vie m-au făcut să mă gândesc la absurditatea vieții. Și la faptul cum oamenii, de cele mai multe ori, amestecă binele și răul, sublimul și grotescul, adevărul și minciuna. Viața și moartea.
Olga, femeia pe care o așteptam, întârzia. Și asta era straniu, pentru că Olga a fost militar. Adică este militar. „Pușca se poate lăsa din mână, nu și din suflet” – judecam eu, cu pretenții de folosof, în timp ce mă gândeam dacă aș mai avea nevoie de o rochie. Nu știu ce era în capl meu. Simțeam cum mă înglod în clișee. Cum arată o femeie-militar? Cum vorbește o femeie-militar? Are armă? Ucide lume? Are mustăți și manta soldățească?
Olga s-a dovedit a fi nu frumoasă, ci preafrumoasă. Blondă, moale, visătoare. Cu un zâmbet cald, artistă. Mi-a adus câteva cărți pe care le-a scris și mir din Ierusalim. Mi-a povestit despre nepoți, despre plăcintele pe care le face duminica, despre dorul de Nistru și rana ei deschisă – Moldova. Mi-a povestit cum stă la Paris de 13 ani, cum a venit aici, cum nu a plecat, dar nici nu a rămas pănă la capăt…
Am înțeles că sunt o proastă. Că sunt exact ca acel manechin care afişa mai devreme rochia din in și lână. Că viața nu este atât de simplă, încât să încapă într-o propoziție. Într-o imagine. Într-un clișeu. Și abia atunci am putut vorbi normal…
Despre Afganistan şi moartea care i-a fost prieten de suflet. Despre râurile de sânge pe care le-a stăvilit, legând rănile camarazilor de arme. Despre durerea muribunzilor pe care a îmblânzit-o prin cuvinte. Despre trădările generalilor, mai tăioase ca orice cuțit al mujahedinilor. Despre dragostea născută, firav, printre oseminte. Despre Transnistria.
Olga m-a zdrobit. Cu trecutul ei, cu prezentul ei. Cu forța neomenească de a uita. De a ține minte. De a ierta. De a avea curajul să pălmuiască o țară, pentru care ieri a luptat. Curajul de a iubi o țară, care i-a rânjit obraznic în față, atunci când i-a cerut socoteală. De a veni, la o vârstă, într-o țară care nu este a ei. Și de a începe o viață nouă, un nou război.
O admir sincer, ca un copil, pentru cine este. Pentru că se apără în continuare, chiar și cu arma neîncărcată. Pentru că poate să rămână senină și frumoasă, după tot ce a văzut. Pentru că, trecând prin moarte, a ales să trăiască.
După întâlnirea cu Olga m-am gândit că nu voi putea scrie despre ea niciodată. Că nimic din ce aș scrie nu ar fi suficient de adevărat.
Astăzi, însă, am scris. Pentru că în viață nu avem nevoie doar de superlative.
Pentru că anume în contraste, culorile devin vii și neașteptate.
Pentru că uneori ai nevoie de moarte, ca să prețuiești viața.
