De la „Odiseea” lui Homer și „Suflete moarte” ale lui Nikolai Gogol nu am citit cu atâta nerăbdare să aflu continuarea fiecărei pagini o altă carte-călătorie până la „Green Card” de Constantin Olteanu.
Ei, bine, acum și Constantin Olteanu este pe lista mea de scriitori cărora le-am citit toate cărțile, după Márquez, Llosa, Vișniec, Gilbert, Akunin, J. K. Rowling, Doru Ciocanu, Carlos Ruiz Zafón și alți autori încântători.
Am și acum pe masă și în gânduri „Pachete cu zăpadă”, cu coperți albastre – cartea de debut a lui Constantin Olteanu, apărută în îndepărtatul an 1991, cu un tiraj dintre acelea care, la fel, s-au petrecut demult, de 10 mii de exemplare.
Iar la o distanță în care au încăput și copii, și nepoți, chiar câțiva, de la acel 1991, apare proaspăta carte a lui Constantin Olteanu „Green Card” (Editura UNU, 2022), pe care am citit-o ca pe un poem, pentru că așa este scrisă.
Neted, legat, ca un descântec.
Despre ce o fi cartea? Mă întreb și eu. Poate că este despre drumul spre rai. Fiindcă „pentru o bună parte din oameni poarta în rai e undeva în America… Sunt de acord. Poarte, probabil, e aici, dar raiul e în altă parte. Acesta nu e într-o țară anume. E în tine și e în mine”.
Este acolo în carte și o gară înspăimântătoare care „pare să fi fost construită înainte de a fi descoperite culorile”.
Și o definiție de pus în dicționarele noastre sentimentale pentru casă: „Casă este casa prin ale cărei geamuri se văd mereu aceleași peisaje”.
Este acolo și încrederea că fiecare „în toate câte le-a făcut l-a avut pe Dumnezeu alături”.
„Green Card” este carte pe care s-o citești într-o duminică. „O zi de duminică care își macină ultimele ei ore. Mărunt, mărunt. Moara timpului are piatra bună întotdeauna”.
Igor Guzun
