Ileana Ciobanu este o tânără pasionată de broderie și tapiserie, menținând vii valorile strămoșești. Ea este originară din satul Hiliuți, raionul Râșcani, unde a crescut înconjurată de perne brodate de mama și covoare țesute de bunica. Iar când urma să decidă cu ce vrea să se ocupe în viața, a ales calea femeilor din neamul său.
„Eu sunt o persoană care iubește foarte mult solitudinea, mie îmi place să lucrez în singurătate. Îmi place să stau liniștită undeva, să ascult niște muzică bună și să îmi încarc bateriile mele. De asta am ales profesia pe care o practic. Atât broderia, cât și tapiserie este o muncă pe care o faci foarte mult timp, în liniște și în singurătate. Este un lucru meditativ și mie asta foarte mult îmi place. Mâinile lucrează, iar mintea este liberă și poți să te gândești la orice sau poți să nu te gândești la nimic”.
Cum în copilărie se manifesta dragostea față de lucrul manual?
Eu priveam ceea ce a făcut mama mea, bunica, priveam cum muncește sora, dar eu nu încercam niciodată, pentru că atunci când eram mică nu eram interesată de lucrul manual. Eram un copil activ, îmi plăcea să mă ocup cu sportul și mai puțin cu lucrurile care presupuneau șezutul îndelungat. Dar mă uitam la covoarele țesute și mă minunam cum e posibil să faci așa ceva, se deschidea o lumea aparte acolo.
Când eu m-am născut la noi în casă s-a țesut ultimul covor și asta a fost un moment pe care eu l-am memorat pentru totdeauna. Îl am în memorie, fiindcă au dispărut toate ustensilele pentru covoare și oamenii au început tendința de a se debarasa de covoare, schimbându-le pe covoare persiene. Și cel mai mult în adolescență m-a marcat acest fapt, pentru că eu am început să simt cum din casă dispar lucrurile autentice, pe care le-a făcut bunica. În anii 90 oamenii au început să uite de însemnătatea muncii manuale și au început să creadă că aceasta deja nu mai este la modă, nu mai este bine.
Cine din familia ta se mai ocupă cu broderia sau tapiseria?
Brodează sora și mama. Sora brodează foarte mult. Eu de la ea m-am inspirat. Ele au o tehnică perfectă și eu mult timp nu am putut să o repet. De la început brodam într-un stil mai liber, artistic, dar totodată ceream sfaturi de la sora, de la mama, pentru ca să-mi antrenez tehnica, iar acum pot să spun că am ajuns la un moment în care mă mândresc cu lucrările mele. Pot să îi arăt mamei și ea spune că este foarte frumos. Pentru mine asta e cel mai important.
Care a fost prima lucrare brodată?
Prima a fost un pește, care l-am cusut pe spatele unei cămăși. A fost prima lucrare, pe care am început să învăț a broda, dar am lăsat-o pe câțiva ani. Este un pește în stil mexican cu mai multe culori. Sora mea m-a învățat să brodez peștele acesta.
Am întâlnit pe pagina ta de instagram termenul de supra-reciclare, ce presupune el?
Nu știu dacă există un astfel de termen în limba română, dar eu am tradus din limba engleză termenul de up-cycling și am ajuns la cuvântul „supra-reciclare”. Asta înseamnă să preschimbi lucrurile. Există reciclare și supra-reciclare. Reciclarea presupune faptul că tu iai un lucru și îl transformi total în altceva, iar supra-reciclare este atunci când tu ai un lucru, dar el nu chiar te aranjează și vreai să îl schimbi un pic, ca el să își mențină forma, dar totodată să fie util și mult mai frumos ca înainte. Acum în lume des se practică supra-reciclarea hainelor și vreau ca în Moldova această practică tot să fie renumită, să învingem consumerismul.
Cum a apărut primul covor țesut de tine?
Primul covoraș l-am dăruit unui prieten. Inițial, când am început să țes covoare, m-am inspirat de la el. Eu mă gândeam că vreau să țes pe un război mare, dar el mi-a propus să încep să țes pe un război mai mic. După asta eu mi-am făcut un război cât o ramă și am început să țes. Am început să dăruiesc prietenilor covorașe și așa am înțeles că îmi place foarte mult să țes. Când mă așez să țes un covor nu îmi trebuie absolut nimic, pot să stau ore întregi și să fac acest lucru, fără să mă gândesc la mâncare, la divertisment sau la alte chestii.
Proiectul la care lucrezi se numește Atelier Cuminte, dar știu că au fost mai multe variante de nume pe parcurs. Ce te-a motivat să alegi anume această denumire?
Inițial mă gândeam să numesc proiectul In-Pelin și o perioadă a fost cu numele acesta, dar nu mă aranja. Am schimbat apoi denumirea în neo-folklor, pentru că inspirația o am din folclor, dar la moment nu poți să restabilești folclorul și să faci exact cum făceau buneii. Din acest motiv era „neo-folklor”. Dar până la urmă am găsit numele perfect, care a venit ca o rază de soare, care m-a luminat. Vorbind cu un prieten, am ajuns la ideea că termenul de „cuminte”, pe care îl auzim din copilărie, nu înseamnă atât de mult cât suntem copii, cât înseamnă când ajungem maturi. Cuvântul începe să fie foarte vast, e un cuvânt care îți dă o senzație plăcută. Aș vrea ca oamenii, gândindu-se la mine și la lucrările pe care le fac, să aibă o senzație de cumințenie, de căldură și de bine. Asta este și scopul lucrurilor pe care eu le fac, ca ele să emane căldură și să fie plăcute oamenilor.
De unde vine inspirația pentru ideile brodate?
Mă inspir de la artiști, care fac ilustrații. Inițial mă inspiram de la simbolurile culturilor mexicane, indiene și pentru mine asta rămâne a fi o sursă de inspirație. De asemenea, și simbolurile noastre, ale dacilor, îmi plac foarte mult, dar încă nu am reușit să le integrez total. La fel, mă inspiră foarte mult japonezii, anume unele aspecte filozofice, cum văd ei lumea și cum văd în lucruri viață. Pentru ei sunt mai importante lucrurile, care au trăit foarte mult timp. Ei pun în evidență că lucrul acesta are o istorie și el a trăit o viață îndelungată.
Care este ideea de bază a Atelierului Cuminte?
Să fim respectuoși cu lucrurile și cu planeta noastră, cu noi înșine și să nu alergăm după lucrurile noi, când am putea să le transformăm pe cele vechi.
Cum planuri de viitor ai pentru proiectul tău?
Ideea mea de bază este tapiseria și spre asta merg, pentru că am două ramuri ale proiectului Cuminte, pe care vreau să le dezvolt și vreau să le unesc într-un punct. O ramură este reciclarea. Primul pas este de a scăpa de lucruri, a atinge un minimalism în lucruri, a atinge independența față de consumerism. Iar al doilea pas este ca într-o atmosferă deja cuminte să creez un atelier în care să pot face covoare. Acum îmi este complicat să fac covoare, pentru că am multe lucruri în spațiul în care lucrez și nu mă pot simți relaxată. De aceasta am decis să fac totul liniștit, calculat, în două etape și să nu mă grăbesc nicăieri, să nu arunc toate lucrurile pe care le am, dar să le transform, să le dăruiesc într-un mod frumos și în așa mod să mă despart de ele.
Dacă ar fi să alegi unde să locuiești, ai prefera viața la oraș sau la sat?
Eu m-am născut la țară și tot timpul am vrut să mă întorc acolo. Am avut un șoc cultural, când am venit la Chișinău, acum am un șoc că trebuie să stau pe timp de pandemie aici. Eu nu știam cum asta să stai mult timp închisă într-un apartament și eu foarte tare aș vrea să mă întorc la țară, să trăiesc acolo, să am o gospodărie. La țară parcă timpul este mai lent și nu se întâmplă multe schimbări. De aceasta nu ești stresat și ești sănătos. Te trezești cu cântecul cucoșul, ieși afară și aerul curat, natura te cuprinde și deodată vreai să faci ceva. Nu poți pur și simplu să stai. La țară e aproape natura și de aceasta îmi place cel mai mult acolo. Totul din jur te motivează să te miști și, prin urmare, să trăiești.
Ce este fericirea pentru tine?
Pentru mine fericirea este liniștea și anume liniștea foarte îndelungată, ceva care nu se schimbă și e permanent. Fericirea este o liniște interioară, pe care poți să o simți oriunde nu te-ai afla, în orice condiții. Aceasta este ceea spre ce tind.
Sursă foto: Arhiva personală
Anastasia Suveică, stagiară
