Poate că exact în vremurile în care s-a născut jurnalismul cu puterea lui magică a cuvântului tipărit, înaintașii noștri spuneau că „ceea ce e scris cu penița nu tai cu bărdița”.

Și sunt de atunci încoace multe-multe înțelegeri ale acestui proverb. Iar una dintre citirile care ne interesează astăzi cel mai mult este că „ce-i e scris cu penița nu tai cu bărdița” este o poveste adevărată despre puterea cuvântului. Și mai ales despre ÎNCREDEREA pe care oamenii o au în cuvântul scris în ziare și în cărți și în cuvântul rostit la microfon.

Ei, bine, povestea pe care vrem să v-o povestim acum este tocmai despre asta, despre încrederea în cuvântul scris. Iar voi o să ne spuneți în comentarii dacă această poveste este adevărată sau inventată.

Într-un-un scuar cu mai multe bănci pe care trecerea timpului, arșița din această vară, ploile de la începutul lui septembrie și vopseaua proastă dintotdeauna le-au făcut urâte, niște oameni discutau – cum se zice acum, offline – despre una-alta.

„Oare mâine cum o să fie vremea, că am de făcut un drum lung”.

„Să vă spun ce mi s-a întâmplat duminică…”

Puțin mai încolo alți câțiva oamenii schimbau și ei vorbe, însă mai rar și doar atunci când unuia sau altuia i se părea ceva demn de atenție din telefon, ca să împărtășească cu ceilalți.

„Ia uitați-vă la asta! Oare cum a făcut?”

„Da ce-am mai râs ieri la asta. Stați s-o găsesc”.

Între timp, câțiva oameni îmbrăcați în salopete au venit în scuar cu perii și cutii de vopsea și au vopsit câteva bănci. Probabil că li s-a terminat repede ori vopseaua, ori programul de lucru, că au lăsat în urmă câteva bănci nevopsite. Însă unul dintre ei avea cu el mai multe foi de hârtie cu avertismentul „Atenție, vopsit!” și le-a pus și pe băncile vopsite, și pe băncile nevopsite.

Iar atunci când un om nou s-a apropiat de o bancă nevopsită din scuar pe care era lipită o foaie cu „Atenție, vopsit”, unul din grupul celor care se uitau mai mult în telefon decât discutau i-a strigat:

„Fiți atent, nu vă așezați. E vopsit”.

„Banca aceea nu e vopsită”, a spus un om din celălalt grup.

„Cum nu e vopsită dacă e scris clar că e vopsită”, i-a replicat altul.

„Așa e scris, dar de fapt nu e vopsită”.

„Nu mai spuneți ce nu este adevărat. Vedeți că toate băncile sunt vopsite și chiar e scris cu litere mari”.

Probabil că discuția aceasta a durat mai mult, dar nu știm sfârșitul poveștii, pentru că povestitorul a mers mai departe să-și vadă de treaba lui.

Ceea ce am înțeles noi din această poveste este că astăzi lumea continuă să creadă în cuvântul scris. Cuvântul scris, cuvântul rostit se mai bucură încă de ÎNCREDERE. Și asta este minunat!

Iar ceea ce putem face mai mult este să înmulțim puterea cuvântului în fiecare dintre profesiile pe care ni le-am ales.

Mai ales în jurnalism.

Atunci când spui, când ceri și când faci ceva cu grijă pentru celălalt, pentru oamenii tăi apropiați… Din localitate. Asta e jurnalismul comunitar.

#jurnalismcomunitar #spune #cere #faceva #stiripozitive #fundatiaesteuropeana #suedia

Link YOUTUBE:
https://youtu.be/0wRKbX3nGu8

Acest video a fost produs în cadrul proiectului „Jurnalismul Comunitar: Comunicare pentru Comunitate”, realizat de către de Asociația „URMA ta”, cu suportul oferit de Fundația Est-Europeană și finanțat de Suedia. Opiniile exprimate aici aparțin autorilor și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Suediei.

De-a lungul călătoriei noastre spre înțelegerea jurnalismului comunitar, am tot povestit, la câte un popas sonor, CE ÎNSEAMNĂ acest gen de jurnalism, CUM se face și DE CE și, de asemenea, CE INSTRUMENTE ne pot ajuta în acest sens.

Iar în episodul de astăzi vrem să vă povestim, în două parabole, cu ce se aseamănă cel mai mult jurnalismul comunitar.

Atunci când ai un of la inimă și îl spui.

Atunci când nu te lasă inima să treci pe lângă o nedreptate și faci ceva ca să o înlături. Nedreptatea, nu inima. Și o faci uneori singur, dar cel mai bine este să ceri ajutorul altora pentru asta.

Atunci când ai o bucurie pe suflet și o împărtășești.

În toate aceste cazuri, există ceva care ne vorbește, ne îndrumă, ne spune ce e bine și ce nu e bine și cum să procedăm mai departe. Sigur că este vocea noastră interioară, este vocea inimii, care caută întotdeauna adevărul și vrea mereu dreptate pentru fiecare.

Nouă ni se pare că jurnalismul comunitar seamănă cel mai mult cu această voce interioară a omului. Bineînțeles că uneori o ascultăm, alteori – nu, dar avem nevoie neîncetat de ea. De vocea unei localități, a oamenilor, exprimată de unul dintre ei, care ne spune, câteodată în șoaptă, altă dată – în gura mare, că „trebuie făcut cutare și cutare lucru”.

Deci, jurnalismul comunitar este, de obicei, vocea interioară a unei localități. Este radioul nostru mintal.

Jurnalismul comunitar este jurnalismul pe care îl fac oamenii care nu au numaidecât o pregătire specială în domeniul scrisului, însă au de apărat o cauză, au de îndreptat o nedreptate sau au de împărtășit o bucurie despre oamenii de alături.

Atunci când spui, când ceri și când faci ceva pentru oamenii tăi apropiați… Din localitate. Asta e jurnalismul comunitar.

Așa cum viața ne învață să devenim mai atenți la semne – un cuvânt, o vorbă citită sau auzită undeva, o imagine etc. – și acestea ne pot sugera un răspuns atunci când suntem în fața unei alegeri complicate, la fel în jurnalismul comunitar vom întreba, vom cere și vom acționa ca să găsim o rezolvare pentru o problemă care îi preocupă pe oamenii unei localități. Și de cele mai multe ori soluția este chiar în localitate, vine din sânul ei.

Oare vă amintiți de parabola aceea în care zeii au hotărât să se distreze și să le ia oamenilor fericirea?

Primul zeu a spus: „Haideți să o ascundem pe cel mai înalt munte din lume”.

„Nu, astfel îi vom face pe oameni mai puternici, iar cineva ar putea să urce și să o găsească. Iar dacă o va găsi unul, toți ceilalți vor ști imediat unde este fericirea”, a răspuns un alt zeu.

„Atunci hai să o ascundem la fundul mării!”, a propus al treilea zeu.

Iar cel de-al patrulea și-a amintit ceva și a zâmbit: „Așa cum pe vremuri le-am ascuns dreptatea la fundul mării”.

„Nu, nu uitați că oamenii sunt curioși, cineva va inventa o mașină de scufundări și atunci va găsi fericirea la fundul mării”.

„Să ascundem fericirea pe o altă planetă, departe de Pământ”, a sugerat alt zeu, mai visător.

„Nu, amintiți-vă că, după ce le-am dat destulă minte, într-o zi ei vor inventa o navă și vor călători pe alte planete și așa vor găsi fericirea”.

Cel mai bătrân zeu, care a ascultat toată discuția, a spus:

„Cred că știu unde să ascundem fericirea”.

„Unde?”, au întrebat ceilalți.

„O vom ascunde în ei înșiși. Oamenii vor fi atât de ocupați să o caute în altă parte, încât nu vor căuta fericirea în interiorul lor”.

Toți zeii au fost de acord și de atunci oamenii petrec întreaga lor viață în căutarea fericirii, fără să știe că aceasta este ascunsă în ei.

Dar probabil că această pildă are mai multe învățături.

Dincolo de faptul că în această parabolă oamenii sunt zugrăviți, așa cum recunosc zeii, că sunt oameni puternici, sunt curioși, au destulă minte ca să inventeze lucruri și obiecte nemaipomenite, mai învățăm ceva de aici.

Și anume că rezolvările la problemele unei localități – fie că e vorba de iluminatul stradal care lipsește, ori de terenul de joacă sau de sport care are nevoie de renovare – sunt ascunse chiar în interiorul localității.

Iar un activist civic ori reporter comunitar îi poate ajuta pe oameni de la fața locului să înțeleagă asta și să schimbe ei înșiși fața localității.

Dar nu de unul singur și nu doar cu gândul la propria persoană, ci la ceilalți.

Într-o zi, un profesor a adus la școală mai multe baloane colorate și le-a spus copiilor să le umfle, iar apoi fiecare să-și scrie numele pe balon.

Profesorul a luat apoi toate baloanele și le-a aruncat pe coridor, amestecându-le. Iar la sfârșit, le-a dat cinci minute – aproape cât durează acest episod – ca fiecare copil să-și găsească balonul.

Copiii au alergat peste tot, căutând frenetic însă pe măsură ce timpul trecea, niciunul nu a reușit să-și găsească balonul!

Atunci, profesorul le-a cerut copiilor să ia cel mai apropiat balon de ei și să-l dea persoanei al cărei nume este pe balon. În mai puțin de două minute, fiecare avea propriul balon.

La sfârșit, profesorul, cu o voce de zeu bătrân, a spus:

„Baloanele sunt precum fericirea! Nimeni nu o va găsi dacă o caută doar pentru el. În schimb, dacă fiecare se îngrijește de celălalt, va găsi fericirea cât mai repede posibil”.

Atunci când spui, când ceri și când faci ceva cu grijă pentru celălalt, pentru oamenii tăi apropiați… Din localitate. Asta e jurnalismul comunitar.

#jurnalismcomunitar #spune #cere #faceva #stiripozitive #fundatiaesteuropeana #suedia

Link YOUTUBE:
https://youtu.be/jwrjjl52zqo

Această animație a fost produsă în cadrul proiectului „Jurnalismul Comunitar: Comunicare pentru Comunitate”, realizat de către de Asociația „URMA ta”, cu suportul oferit de Fundația Est-Europeană și finanțat de Suedia. Opiniile exprimate aici aparțin autorilor și nu reflectă neapărat punctul de vedere al Fundației Est-Europene sau al Suediei.