Noua fabulă modernă a Tatianei Țîbuleac este despre Margareta și zâmbetul ei, zâmbetul „cu care primea în viață toate loviturile”.
La cei 48 de ani ai săi, lumea deja o îngropase. Ca femeie, ca perspectivă, ca idee. Potrivit lumii, Margaretei în viață îi mai rămânea doar să moară. Iar pentru asta ea trebuia să fie cât mai sănătoasă.
„Sănătate, că-i mai bună decât toate!” – era singura urare pe care Margareta o primea de vreo 15 ani la toate zilele de naștere. Prietenele nu se mai complicau cu nimic. Nici cu alesul cadourilor, nici cu alesul vorbelor. Căci ce-i mai trebuie unei femei de aproape 50 de ani? Cremele și parfumurile au încetat. Într-un an s-a pus mână de la mână pentru o foaie turistică în Bulgaria. Zicea lumea că se mai pot găsi bărbați pe plajă. Dar nu. După asta au început a curge halatele de baie călduroase, cratițele și perdelele…
Margareta însă se încăpățâna să trăiască. Să fie femeie. Făcea mișcare, citea și ascultă muzică. Mergea la ginecolog și la dentist cu regularitate. Știa toți vânzătorii de haine la mâna a doua de la Chișinău. Cumpăra de la Piața Centrală broccoli și conopidă, stupefiind toate țațele înecate în slănină și sarmale. Își făcea măști din smântână și mânca tărâțe pentru ten. Citea în franceză, doar așa, că să nu uite ce a învățat la facultate.
Zâmbea.
Viața Margaretei nu era nici bună, dar nici rea. Se scurgea încet, ca și smântâna pe care o folosea pentru măști. Și într-o zi fericirea s-a împiedicat de ea. Ea – fericirea – avea forma unui elvețian cu ochelari și sacoșă. La fel ca și Margareta bărbatul căuta la piață broccoli. Margareta l-a ascultat, i-a zâmbit și l-a condus frumos la tarabă. Apoi i-a zâmbit din nou.
Cu același zâmbet cu care primea în viață toate loviturile.
Cu care se minuna de cadourile prostești ale prietenelor.
Cu care citea o carte bună și mergea la concerte.
Cu care își aplica seara măști din smântână pe fața plânsă.
Cu care se ținea vie.
Acum Margareta trăiește în Alpi. Iar lumea din jur nu se satură să o laude. Ce femeie! Și zveltă, și cultă, și deșteaptă. Ce piele fină, ca o smântâna alpină.
Dar mai presus de toate: ce zâmbet!
