Copiii au spus „wow!”, iar Tatiana s-am gândit, în noua sa fabulă, că „orice bătrânețe are nevoie de tinerețe pentru a fi frumoasă”.
Astăzi la o plimbare prin pădure, am văzut un copac plin cu vâsc. Copacul era aproape uscat și neinteresant, dar vâscul îl scotea în evidență. Aşa cum stătea în mijlocul poienei, cu grămezile de verde proaspăt pe ramuri, ca niște candelabre vii, copacul era chiar magnific.
Ne-am oprit cu toții să-l admirăm. Copiii au spus „wow!”, iar eu m-am gândit că orice bătrânețe are nevoie de tinerețe pentru a fi frumoasă. Și doar soțul meu a întrerupt această idilă a noastră, spunându-ne că, de fapt, admirăm un parazit.
Cuvântul m-a enervat. Deconspirarea răutăcioasă a vâscului într-un moment sublim, mi-a displăcut. Și așa cum fac oamenii de cele mai multe ori când nu le convine ceva, m-am prefăcut că nu am auzit. Copiii însă au prins pe loc cuvântul “parazit” și încântați au început a alerga prin jurul copacului strigând:
– Parazit, parazit, parazit!
Soțul meu are dreptate: vâscul este un parazit. Această plantă frumoasă, care crește ca o sferă pe ramuri, înfrumusețându-le temporar, ucide. Și chiar în momentul în care o admirăm și o lăudăm – ea distruge copacul, sugând lacom toată viața din el.
Vâscul – tânăr și mereu la înălțime – poate trăi doar pe seama cuiva. Doar furând vlaga și viitorul unui alt viu. Lăsat de unul singur, el pur și simplu nu ar exista.
– Parazit, parazit, parazit! – strigau copiii noştri, iar apoi si alții veniți la copac, într-o veselie fără margini. Copiii sunt copii, ei se bucură de ce văd. Dar noi, adulții?
Și noi tot. Și noi alegem de cele mai multe ori vâscul, în locul copacului. Și noi îndreptățim răul, doar pentru că este magnific. Și noi admitem moarte și distrugere, doar pentru a putea trăi la înălțime. Pentru că omenirea, este, în esență, un parazit magnific.
– Parazit, parazit, parazit…
